Oameni, oameni!
Voi știați de asta? Adică revista Film Menu făcută de bravi studenți de la UNATC?
Dar de asta? Adică Cineclub Film Menu?
Sweet Flying Spaghetti Monster! Fuck boring school, muviz here i come! Mâine, miercuri 11 noiembrie la 19:30 la cinema Union e Lacrimile amare ale Petrei von Kant.
Mă pot asalta ghirlande nesfârșite de beteală și globuri kitchoase pe rafturile magazinelor precum și moși mecanici înfiorători sau brazi artificiali care sunt probabil cel mai mare coșmar al vremurilor moderne. Cu lanțurile de beculețe sunt prea obișnuit, nu se mai sinchisește nimeni să le dea jos după ce trece iarna și sunt lăsate să atârne deplorabil tot anul. Crăciunul, în sensul de sărbătoare comercială și personal-mondenă tipic americană adică definită de familie, cadouri, zăpadă, mâncare și zeci de alte mărunțișuri fără de care cădem în depresie, nu-și face simțită fioroasa prezență, cam ca un monstru pândind din umbră, decât la primul jingle CocaCola.
Vin..sărbătorile vin…sărbătorile VIN…săr – bă – TO – ri – le VIN…
E doar un pas până la tobe și orgi și scrâșnet de viori ca să transformi jingle-ul (ce cuvânt inocent) într-un marș funebru. Macabru e cuvântul mai bun.
Vine Crăciunul a fost primul gând cu care m-am trezit azi. De parcă mi-ar fi fost greu să procesez informația asta, parcă adunând cu bețișoare cât fac cinci plus cinci…unu de aici…Crăciun….trei de colea….în curând…și cu doi…cuptorul încins….patru…tu….tu….șapte….vine Crăciunul iar tu….am nouă bețe și încă unul….încă unul…tu…
Știi, noi trebuia să facem cozonaci. Da, Crăciunul ăsta, îți promisesem că o să coacem cozonaci, împreună adică, și nu părea atunci că vom avea o clipă mai frumoasă decât așteptând în fața cuptorului și privind la coca aia care treptat s-ar fi rumenit unsă fiind cu gălbenuș, iar bucătăria ar fi mirosit minunat și ar fi fost cald iar afară zăpadă și tu ai fi mirosit minunat și aș fi știut asta pentru că aș fi fost lângă tine, lipit de tine, fiind și noi un fel de cocă așa împreună printre făină și mirodenii.
De Botton are dreptate, desigur, în acel stil factual prin care scoate la iveală evidentul și-ți aruncă în față ceea ce considerai a fi ceva firesc, deci care nu poate exista și în alt fel. Îddrăgostiții își fac planuri, dar planuri de lungă durată și în mare parte nesolvabile. Gânduri aproape fantastice, planuri mărețe realizabile doar de și prin dragostea lor. Și pe termen lung pentru că ce îndrăgostit se gândește vreodată că nu va fi cu iubirea vieții lui? Îndrăgostitul nu își poate imagina despărțirea altfel dragostea lui nu ar fi adevărată sau ar pieri în chiar acel moment – să fi pierit ea chiar înainte de a apărea gândul, ca semn neîndoios că totul s-a sfârșit?
Lăsând la o parte aceea călătorie ce oricum nu s-a întâmplat, nu am plănuit nici măcar un weekend viitor. Doar acei afurisiți de cozonaci. Nu mi-am dorit nicicând mai mult ca atunci să coc ceva, să stau o zi în bucătărie decât în acea seară cu lună mare și frumoasă, cu multe stele, cu o liniște respectuoasă în parcare în timp ce vorbeam la telefon și ți-am promis că acest Crăciun va fi altfel.
Va fi altfel, ce-i drept.
Norocul lui că e steampunk și cumva mi-a adus aminte de cum legat sfori în dormitor și puneam teleferice de carton pe ele și multe moriști de hârtie și rotițe de ceas și spirale de hârtie deasupra sobei. Altfel shortul ăsta îmi pare o combinație de tot ce a scris Jules Verne și Wells plus toate adaptările cinematografice și alte filme cu Londra sub aburi și întuneric combinat cu A Series of Unfortunate Events cu Jim Carrey cu tot. Previzibil pâna la ultimul zimț de roată. Și nici rea spectaculos realizat.
Cică e prima parte dintr-o trilogie care nu va mai apărea. Dar nu e chiar așa de trist, măcar nu mai vedem cum revine doctorul și cum încearcă să o învie și pe soție.
Remarc totuși expresia a man was unmade și nu omorât. “As with the ant, every man has a purpose. He must serve that purpose no matter the cost” care e pe cât de greșită (purpose we have not, cel puțin nu fiecare un scop diferit, părerea mea pe care o las pe altă dată) pe atât de imorală. Și “women can carry themselves to the future through their ability to procreate, but a man can only do so through his work” de parcă femeile ar naște prin partenogeneză iar munca ar dăinui prea mult.
Și a mai și fost nominalizat la Oscar.
Scurtă descriere a autoarei pentru romanul Clopotul de sticlă de la Polirom. Născută în ‘32, îi apare prima poezie la numai opt ani, pe la în jur de douăj’de ani presupun eu suferă o puternică depresie, încearcă să se sinucidă, face terapie cu șocuri și își reia cariera. Pleacă în Anglia cu bursă, se căsătorește, are doi copii, publică cu avânt, se desparte și are singură grijă de copii, rumegă la roman și iar puternic deprimată se chinuiește cu cei doi copii bolnavi după care se sinucide în ‘63! WTF! Asta e descriere? Apăi ce așteptări să ai de la roman când răsar întrebări ca artificiile: de ce s-a despărțit, ce s-a întâmplat cu copiii, cu Ted, cu cei 31 de ani ai ei cu scrisul cu lumea? Of!
Băi partidu’ cu galben și albastru, băi! Adică io am câteva pungi de plastic pe care le tot refolosesc și mă duc la supermarket cu pungi vechi luate de acolo și adunate de peste tot și îmi bat capu’ să le reciclez ,băi și voi veniți la ușă și împărțiți pungi de plastic da’ d’alea deloc prietenoase și umpleți străzile cu hârtii băi partidu lu’ domnu’ ăla cu ochi albaștri, băi!
Go nenea cu barbă, tricou verde și “Think Big” scris pe el!
Un mim, o mimă sau mai bine zis o femeie mim se așezase pe scaunul de lângă ușa din spate a lui 301 și, ținându-și capul sprijinit cu mâna, rezemată și aceasta de marginea ferestrei, privea la relfexia chipului său. O mască albă îi nivela trăsăturile, vopsea neagră ascundea buzele arse, o pălărie turtită acoperea părul lung și neîngrijit strâns în coc. Trasase două dungi negre, una peste fiecare ochi și ar fi vrut să rămână cu ei închiși, pedepsiți și astfel modificați. Ar fi fost atunci un chip generic, o altă față rătăcită într-un autobuz ce se târăște pe un oarecare bulevard. Dar așa își privea în continuare ochii suprapuși peste domni cu umbrele și doamne cu sacoși, peste studenți cu căști în urechi și studente cu flori în mâini, peste pletoși cu haine de piele și o fetiță în rochită roșie și palton negru, cu ștrampii ei albi și groși și o buburuză odihnindu-i-se în păr.
Nu știu la ce se gândea. În cea mai mare parte a timpului nu știu nici măcar eu ce fac, cu atât mai puțin motivul pentru care fac ceea ce totuși fac. Iar pe gândurile ce se cimentează greoi în timp ce fac nefăcutele le conștientizez cu mult după ce nu mai am ce face și nici atunci nu le înțeleg compoziția.
Poate nici nu era un mim ci doar o femeie machiată neobișnuit. Poate nu era un 301 ci un 311 și eu nu eram în Romană ci chiar în autobuz și treceam ca de atâtea ori pe pe Mihai Bravu și pe lângă parcul Titan.
Uneori când sparg un ou gălbenușul se crapă și el și se împrăștie, în primul moment fără să îmi dau seama, în albuș.
Poate eram iar în mașină sau nici măcar atunci nu am fost în cochilia aceea gri ci poate eram undeva în liniște numai cu tine. Și nu am avut mască de mim dar am privit fără să arat că o fac. Iar drumul negru se desfășura înaintea noastră poate doar pentru că noi îl luminam și se destrăma fără să ne pese în spate. Brazii aveu trunchiurile roșii și se înghesuiau în jurul nostru iar coroanele lor erau verzi și ne împresurau. De undeva de sus deși ar fi putut la fel de bine să fie de jos, veneau fulgi de zăpadă și de cenușă, pene întunecate de păsări ale nopții și aripi smulse de fluturi de varză plăpânzi. Lumina se spărgea pe toate și cuprindea numai o parte din ele. Eram cu tine și eram prinși între benzi roșii și verzi care ne strângeau și panglici negre și albe între care ne rostogoleam. Deși erai acolo întunericul din spate te înghițea treptat și eram singur, singur cu tine alături și pasta albă de pe față îmi ascundea lacrimile iar vopseaua neagră îmi estompa plânsetul.
O pasăre s-a ridicat brusc de la pământ și s-a ascuns între crengi. E frig și deja sunt maldăre de frunze uscate. Lucruri evidente, banalități. Pe un panou publicitar o cutie de bomboane de ciocolată mă îndeamnă să spun mai des “Mi-e dor de tine” și “Te iubesc”.
Jarvis.
Pulp – Common People from harrypedro on Vimeo.
Casa cu turcoazul ei scorojit, intersecția plină de colb și pietre în care se opreau mereu cortegiile funerare aruncând monezi grupurilor de copii gălăgioși sau unde alaiurile de nuntă poposeau cu căldare și acordeoane și plosca cu vin pentru cei adunați la porți și bomboane pentru aceiași copii nespălați, drumul zgrunțuros cu șiraguri de ciulini și zarzări pe margine și mai în spate grădina cu porumbi din care erau mereu gonite vacile ca să nu se umfle, podul șubred printre ale cărui lemne se vedea apa verde dedesubt, panta încovoiată unde se odihnea câte un câine și biserica cea veche din care izbucnea la apus ritmul sacadat al toacei, nelipsita toacă în timpul căreia doar muștele zburau și câteva păsări negre se așezau în brad, când umbrele se alungeau și aveai câteva momente de liniște, trăgeai adânc aer în piept și se oprea timpul între dealul cu vie și grădina cu zarzavat, ciutura pica în puț și niciun sunet de izbitură nu venea înapoi iar găinile priveau în gol printre puișorii lor pigulitori, toaca ce unea turla și cotitura și podul cu broaștele de dedesubt și ciulinii roșiatici ce se lipeau de vaci și intersecția pustie și casa cu draperiile trase și cu mine pe patul înalt cu arcuri tari privind la grinzile din tavan și micul păianjen amorțit de căldură.
Se strângeau în acea intersecție și vânturile iar furtuna le rostogolea într-un vârtej ce se înălța până după firele de tensiune și tăvăleau ziarele în care fuseseră împachetate lumânările și trimiteau copii țipând în casele lor. Un astfel de vârtej a prins-o pe sărmana fată și nicând nu a mai fost la fel ci mută și privind în gol.
În gol privesc și eu acum, învârtindu-mă printre casa cu acoperiș de tablă sprijinind crăcile bradului, acel brad ce a văzut moartea atâtor bunici și străbunici străjuind apoi doar singurătatea celei ce nu va avea parte de moarte sub acele lui, rostogolindu-mă în sunetul toacei și liniștii grinzilor ruginoase dar și prin incomprehensibilele clipe de acum, cea a minciunii pe care ți-am aruncat-o, duios străin, și cea a minciunii pe care iar mi-am servit-o căci nu mint pe nimeni mai bine ca pe mine, clipa care de atâta vreme nu se mai termină privind pierdut la metalul arzător al singurului obiect pe care îl am de la tine, tu cel ce ai devenit străin.
E noapte e toamnă sunt iar felinare portocalii și tufănele amare în fața mea. Tastele sunt negre și monitorul pătrat și nu pot decât să observ forme și culori, roșul visceral și albastrul amintirilor, dar nu știu ce vrea verdele, ce e cu frunzele, ce e cu via de pe deal și nucul dintre pruni, cine a tăiat mărul, cine a schimbat gardul, cine a refăcut podul, cine a mărit cimitirul?
Stau la masă cu cei doi băieți ai lor, cu soțiile acestora și copiii lor, bunici, părinți și nepoți. Au avut dragostea lor, au sfătuit în dragostea copiilor lor, au parte de dragostea nepoților. Au avut călătoriile lor, au îndemnat băieții în propriile lor călătorii, își văd nepoții crescând pentru a și le avea pe ale lor. Se privesc în capul mesei, de-o parte un fiu, de cealaltă al doilea, nepoții dansează ceva mai încolo. Zâmbesc privindu-se și se privesc zâmbind în poza de pe cruce. O mică panglică aurie înconjură ovalul deja sepia, erau mai tineri, mai frumoși. Nu se alege nimic de frumusețe. Dar mormântul e frumos, bine delimitat, perfect dreptunghiular, blocul de granit le mai dă speranța unei continuități, să aibă unde să fie plânși. Și ei își plâng părinții, cuscrii și cumnații, ba ceva mai încolo e și prima fiică, avea doar câteva zile. E ca o garsonieră, oricum se plătește și chirie. Dedesubt e străbunicul, dumnezeu să-l odinhnească, așa om bun era, cine din satul ăsta nu îl respecta? Poate nu ne-or uita și pe noi băieții noștrii, poate o să ne aducă și nouă flori. Să vii și tu să ne vezi, măcar așa, din când în când, că știu că e departe.
Ce e moartea acolo, ce e familia, ce e dragostea? Până și praful de pe crucea abia ridicată și albă e firesc. Pe câmpul de după cimitir un vițel legat de copac plânge mugind. E singur și în curând o să îl taie.
“Când a doua zi dimineața plecă înapoi spre Viena, se uită îndelung pe fereastra vagonului ca să vadă pentru ultima dată turla bisericii și zidul cimitirului, căci zidul acesta de piatră nu e doar granița dintre viață și moarte, ci totodată o părticică din locul natal pe care omul o ia c el în lume. Poate pentru a ști unde trebuie să se întoarcă”. (Jiri Marek – Unchiul meu Ulise)
Știu că singura cale de a scăpa de tine a-ți alunga umbra* e să te scriu. Dar oare vreau să nu te mai văd ori de câte ori întorc capul spre stânga?
*oricum aș spune-o sună odios
Oamenii nu sunt perfecți. Cum să nu înțelegi că asta e de ajuns ca să îi iubești necondiționat, să îi ierți, să le dai șanse, să le zâmbești?
Are stil, puzderie de detalii, umor și sensibilitate, o bună parte de informații mai mult sau mai puțin utile și un om that smells of liquorice and books. Poate fi ceva mai plăcut de atât?
