
La 7 juma, după ce am tras nițel de timp prin Humanitas Kretzulescu – să le trăiască 3 la preț de 2, 50% reducere și bulinele cu 5 sau 9,9 lei – m-am priponit în față la cinema Union. Adunătură mare majoritar pușto-stundențime, 3 lei biletul și revista Film Menu la dispoziție.
Filmul: Die bitteren Tränen der Petra von Kant adicătelea Lacrimile amare ale Petrei von Kant din 1972, al lui Reiner Werner Fassbinder. Aparent lumea i se închină regizorului dar pentru mine a fost prima dată și am să îi dau atenție de acum încolo. De ce? Încă nu mi-e clar.
Pe scurt, Petra von Kant este o creatoare de modă văzută foarte bine pe plan profesional dar cu mari dezastre în plan personal. Într-o primă fază aflăm cum și de ce i s-a încheiat căsnicia din care are și o fiică, apoi vedem cum se îndrăgostește de o tânără – cred că manechin, Karin. Aceasta o iubește în felul ei, adică printre întâlniri cu soțul ei și cu alți bărbați sau și mai bine zis o iubește pentru banii și posibilitățile pe care i le oferă faima Petrei. Criza din urma despărțirii erupe de ziua de naștere a Petrei. The End.
E unul din filmele acelea numai cu femei dar făcute de un bărbat, de unde rezultă multă vorbăraie, istericale și cam toate tertipurile feminine. Sunt cam trei mari fragmente de timp surprinse dar toate în aceeași casă cu bârne de lemn, podea acoperită cu blană albă și un perete sufocat de Midas și Bachus al lui Poussin. Adaug și dramatismul jocului actoricesc, vreau să spun acea interpretare vădit actoricească, conștientă și nerealistă și nu e de mirare că mi se părea că am ajuns din greșeală la teatru și că o dimensiune s-a pierdut pe undeva prin lentoarea gesturilor și a vorbelor lungi iar scena s-a aplatizat într-un ecran. E frustrantă senzația asta și m-a făcut să-mi pară irosit filmul. Păi ori m-am dus la film ori la teatru? Ar fi putut la fel de bine să fie radiofonic, nu-mi spun mai nimic chipurile personajelor, camera se târâie plictisită printre ele, mai are uneori niște mici zgâlțâieturi nejustificate iar zoomul pe personaje este doar pentru variațiune. Sunt doar două ocazii în care are și ea un rost, una când privește la cele două iubite din spatele unei bârne și prin ea le separă pe cele două, dedesubt cea chinuită de iubire, de nevoia iubirii, iar deasupra vitima acestei disprerări, cea care profită, cea sufocată, cea care se crede încă tânără și liberă pentru a da atâta importanță iubirii. A doua scenă în care nu mi-a părut rău că e un film e legată și de singurul motiv care ar fi făcut teatrul radiofonic neputincios: personajul Marlene, secretara Petrei și cheia filmului, cea care iubește și e fericită, care își are iubita permanent aproape, pe care o poate servi, o poate asculta, o poate urmări pe deplin. Dacă e să vă recomand filmul ăsta o fac pentru Marlene, umbra din toate scenele, cea care vorbește răspicat prin gesturi și priviri și numai prin asta.
Aveau femeile astea ceva probleme adânci legate de iubire despre care tot vorbeau, dar cam după primele 30 de minute am ațipit. Scaunele de la Union sunt comfortabile…mirosea bine…era cald…iar ele tot vorbeau așa plăpând și nici un alt sunet decât pârâitul peliculei (câteva cântece străpung filmul în câteva locuri dar vin de la un pickup, parcă îl și văd pe scena de la Odeon – ca piesă de teatru ar fi perfect filmul ăsta). Nu prea am înțeles publicul care a râs cam mult, poate îl amuza homosexualitatea din film, altfel nu îmi explic reacțiile.
Petra bea foarte mult în film și am văzut-o în mai multe rânduri ducând paharul la gură. Mi-a adus teribil de tare aminte de felul în care Emanuelle Riva în Hiroshima mon amour apucă paharul și înghite cocoșește berea din el și cum observam atunci cât de nefiresc pare și cât de grotesc e gestul. La fel și aici. Femeile, în filme, beau foarte urât alcool, n-au nicio finețe în asta.
Hm, când ajungi să observi felul în care bea din pahar și modul în care se asortează costumele mamei, fiicei și prietenei suprinse în același cadru și când acorzi prea multă atenție picturii și vestimentației, oare mai poți spune că merită filmul? Da, pentru Marlene.