un castel din cuburi colorate

Știi, nu cer multe. Doar să faci totul pentru mine și să vrei să fac totul pentru tine. Vreau un zâmbet, o mână, o interjecție: te vreau! te rog! vino! spune-mi! iartă-mă! ia-mă!

E simplu, e simplu, e simplu! Lasă jocurile, lasă tabieturile, lasă diferențele. Tot ce ești tu e al tău, tot ce sunt eu e al meu, contează doar scheletul dorințelor noastre și intensitatea iubirii care se înfășoară pe el. Iar totemul acesta ne apară de tot ce e în jur și chiar de mine și de tine.

Flashguns – I don’t not love you

.

De-ajuns. Te văd de atâta timp în trăsăturile tuturor, o linie, o sprânceană, o umbră, o privire, o postură. Te aud mereu în cuvinte răzleţe de peste tot, un sunet, un tic, o vorbă pronunţată altfel. Am mereu aşteptarea, presentimentul, dorinţa să apari de oriunde dar îmi apari subit doar în gânduri, mereu, obsesiv, acaparator. Un zâmbet, mereu trist dar zâmbet, un oftat, o grijă lăsată în urmă. Tu, peste tot tu. Mă trezesc spunând lucruri spuse de tine, făcând gesturi făcute de tine, te imit involuntar, încerc inconştient să te devin pentru că tu nu vii. De-ajuns. 

Let’s misbehave

Părul tău negru

Pe cine ai să suni?

Era un weekend liniștit, ba chiar plăcut. Cabana era încălzită și primitoare de parcă ar fi avut pereți din spumă moale și care respirau în același ritm cu noi, emanând căldura umedă și dulce tipică îmbrățișării umane. Afară era senin și brazii se legănau ușor în adierea proaspătă. Oamenii din jur, adunați la mese sau focuri din vreascuri, ascultând păsările sau alergându-se copilărește, zâmbeau liniștiți.

Nu a venit brusc. A fost o respirație mai lungă și un gol în urechi, o rază mai puternică de soare deviată nefiresc pe geamul unei ferestre. Sticla s-a unduit în acea fărâmă de secundă pe măsură ce scrâșnetul unei păsări a izbucnit dintre copaci. A fost timp să observ cât de mult verde era împrejur, de la iarbă la coroanele brazilor, o haină sau o căciulă, un jeep și o față de masă, burlanele cabanei și muntele întreg abia reflectat în pânza diafană a cerului.

Apoi vârful de munte apropiat s-a transformat cu atâta încetineală în lichid, de parcă o pojghiță de apă l-ar fi ținut până atunci în forma sa și, brusc ridicat vasul, a început să se extindă și să înghită aerul ce-l înconjoară. Explozia a aruncat un amestec verde maroniu și valul agitat se apropia vertiginos. Ceilalți au fugit dar țipetele lor erau complet sufocate. La numai câțiva metri de mine trecea ceea ce mi-a părut a fi o carpetă unduindu-se furios. Desenul ei era amețitor, format din roci și trunchiuri de copaci, din scândurile încă aliniate ale unor poduri și ale pereților unor case, din picioare și blănuri de animale și tot felul de forme hipnotice în culori pământii și cu sclipiri violente de roșu, verde și argintiu.

Înăuntru nu mai era nimic la fel, era doar o altă clădire decrepită, cu pereți goi și fără geamuri, cu scări golașe, șubrede și fără balustrade. Ea era într-o baie și i-am strigat să vină repede după mine. Din nou afară am vrut să ajung la o clădire mai depărtată de viitura încă nebunească de pământ. Alergam aproape plutind, confuz, iar ea încă nu mă urma.

Câini flămânzi, lupi care rânjeau, fiare înspumegate apăruseră de peste tot. Intrau în clădire, ea era încă acolo. Torentul gâlgâia asurzitor iar oamenii tot alergau. Fiarele zburdau înnebunite sfâșiind ce prindeau iar sus cerul era palid și senin îndulcit de soare. Mă oprisem deja și priveam în jur impasibil. Bătăile inimii, rapide și regulate, îngânau un scherzo nepotrvit.  Abia începuse coșmarul și ochii mi se uscaseră din neclipire.

Priveam în continuare fără să clipesc. Nu era încă dimineață și la lumina portocalie a lămpilor stradale se vedeau siluetele frunzelor fiind smulse din copaci. Luate de un vânt nemilos ele se izbeau de fereastră, agățându-se parcă de mine.

Pe cine ai să suni?

Încă mă priveau chipurile tuturor de acolo, încă mă înfiora șuvoiul munților din jur explodând, încă mai auzeam șuieratul alunecos al spumelor ce învăluiau colții fiarelor. Toți, toți erau încă acolo, printre schele, depărtându-se de mine. Iar noaptea mea era dureros de tăcută. Când închideam ochii țesătura de coșmar se tot lungea, se reîmpletea batjocoritoare.

Pe cine ai să suni?

cinema obscura

Cinemateca Eforie se află pe strada Eforie la numărul 2. Strada se desprinde din Victoriei, prima pe dreapta cum vii din piața Tricolorului spre Splai. Casa de bilete nu e marcată în niciun fel dar se află lângă bar/pub/restaurantul Cinemateca. Sala Eforie, sora mai mică a cinematecii Union, se află chiar în cadrul Cinematecii, trebuie doar să urci la etaj și să prezinți biletul domnișoarei de la intrare. Biletul costă 10 lei dar cu un abonament ce costă 12 lei dai apoi doar 5 lei pe bilet. Asta ca să știți.

Ninotchka e o comedie bună. Garbo râde, așa a fost promovată în ‘39. Frumoasa Greta, în rol de rusoaică și implicit comunistă în misiune în Paris chiar râde și o face cu toată feminitatea ei, dar din păcate o face brusc. Ăsta e singurul reproș pe care îl adresez filmului, trecerea bruscă de la comicul personajului serios la filmul romantic tipic hollywoodian al voiei bune. Este o mare inconsistență care nu poate trece neobservată și care împarte filmul în două. Prima parte este mult mai savuroasă dar în totalitatea lui filmul rămâne o comedie ce duce instantaneu la bună dispoziție.

Însă uneori e greu să râzi. Glumele erau bune, dialogurile, situațiile aveau un umor natural și deloc forțat cum rar mai vezi azi. Dar…era ceva în sala cu câțiva oameni, cu bruneta din față-stânga și cercelușii ei de aur sclipind plăpând în lumina proiectorului, cu bătrânul din dreapta care privea tăcut și nemișcat, cu bărbatul tânăr din a doua jumătate a sălii râzând copios și des  relaxat în scaunul său, cu el și ea în colțul cel mai îndepărtat râzând îmbrățișați și cu grupul de puștani din primul rând stând cu picioarele sprijinite de balustradă. Pelicula avea un format pătrat și eram atent la felul în care în interiorul pătratului era înscris un alt pătrat cu colțuri rotunjite datorită umbrelor vechimii. Eram atent la pâplpâitul molcom al filmului și la toate scrijeliturile și petele care apăreau haotic pe ecran. Iar la un moment dat camera se fixează pe Garbo și ovalul feței sale se înscrie și el în pătrat. Privirea ei caldă și totuși riguroasă se subînsrie, la fel și buzele ei subțiri și rotocoalele obrajilor și suavul ei nas și buclele părului se înscriu și ele într-o spirală tot mai adâncă și mai fermecătoare. Eram atent la priviri și la gesturi, la atingerile îndrăgostiților, la decorurile Parisului, la jocul luminilor și la jocul acaparator al umbrelor.E atât de vechi încât curând umbra o să acopere întreaga peliculă iar apoi sunetul va pieri și el și va rămâne doar o lumină licărind liniștită și amintirea unor râsete.

Am văzut filmul ăsta cu tatăl meu. Și cândva între goana spre cinematecă și explozia în râset al Ninotchkăi mi-am dat seama că frenezia mea de acum în vizionarea filmelor e doar un semn, un semn pentru dorul din ce în ce mai apăsător. Toate filmele cu Bogart, toate filmele cu Luis de Funes, întregi serii de Star Wars și Indiana Jones și filme cu Poirot și filme stupide de acțiune stupidă de acum 70 de ani sau mai noi le-am văzut cu el și erau singurele momente cu adevărat ale noastre.

Ninotchka e unică.

Who are we?

Începutul filmului mi-a confirmat presupunerile despre el. Pare a fi un joc de Counter Strike mai modern făcut film de niște geeks pasionați de machinimia. Într-un viitor apropiat ne plictisim de Second Lifeul de acum și îl îmbunătățim combinându-l cu o realitate vrituală și o biotehnologie bazată pe nanoboți. Așa se naște Society, jocul în care pe de o parte oamenii se angajează drept actori/personaje și sunt plătiți, iar de cealaltă parte, din spatele monitoarelor, cei care plătesc preiau controlul lor. Iar pentru că închisorile dau p-afară a venit soluția perfectă care să îmbine utilul cu plăcutul: deținuții sunt folosiți pe post de ținte pentru gamerii cu bani care îi omoară distrându-se și fără vreun regret.

Hopa! După primul sfert de oră am avut o surpriză! O fi filmul ăsta un amestec de idei reciclate legate de virtual și libertatea omului dar aici pentru o clipă problema se pune altfel: o fi o manie a omului să îi controleze pe ceilalți, dar oare nu vor în anumite condiții să fie controlați? Să nu se mai streseze cu luatul deciziilor, să fie eliberați de responsabilitate? Asta se întreabă răufăcătorul din film. M-a prins.

Nu știu pe unde sunt originile ideilor din film, recent sunt probabil în literatură, unde personajele capătă conștiință și vor să se elibereze. Apoi e varianta din Matrix unde liniștitei neștiințe din virtual este preferată dificultatea vieții reale. Apoi e Tron și personificarea bițișorilor. Ca și cum Gordon Freeman ar avea sentimente și după ce omoară niște gândaci de nisip e cuprins de un atac de panică într-o cabană șubredă pe malul mării. Viața ca joc, jocul ca realitate, virtualul ca alternativă, realul ca o mare posibilitate de a fi virtual pentru o altă realitate. S-au făcut cu toatele. În curând urmează Avatarul lui Cameron care are aceeași idee de versiune robotizată a persoanei subordonată originalului și care, pe deasupra, e de o inspirație crasă din toate jocurile video de până acum, de la Halo și în special la Warcraft, trecând prin Pocahontas. Da, simțeam nevoia să îmi descarc dezgustul pentru toată tevatura din jurul Avatar care nu mi se pare a fi decât un prilej ca cineva să se dea în stambă cu progresele în CGI.

Gamer, pe lângă toate exploziile și ritmul alert și hipul jocurilor video și al tehnologiei din viitor mai are câteva idei bune care îl salvează din clișee și mulțimea de còpii. Spre exemplu, are cel mai interesant concept de buletin de știri folosit ca mijloc narativ – știriștii sunt relaxați și vorbesc foarte natural și deschis, ca și cum Esca și-ar băga picioarele și și-ar spune părerea despre Boc și guvernarea lui stupidă sau CTP l-ar înjura pe Geoană și i-ar spune să ne mai lase cu minciunile.

La un moment dat filmul pare că devine o alegorie pentru realitatea noastră, deținuții controlați reprezentând omenirea de acum iar disperarea și nedumerirea lor legată de cine și cum îi controlează  fiind propriile noastre întrebări asupra creatorului, divinității. Who are they? se întreabă deținuții care în atâta confuzie ajung să se sinucidă.

Sunt câteva scene de o sensibilitate dubioasă pentru asemenea film. Un deținut maniac, mașină de uciș, îl amenință pe erou în versuri, pe o melodie de copii. În toată nebunia acțiunii se găsește timp pentru a arăta larg cerul înstelat. Iar cireașa e pe tort este chiar la ultima confruntare când ăla rău își face apariția cu o secvență de coregrafie minunată pe I’ve got you under my skin. Surprize peste surprize în filmul ăsta! Are stil dintr-un cap în altul, mai ales în secvența petrecerii rave care mi s-a părut la fel de impresionantă ca barul ticsit din Star Wars: A New Hope.

Poate mai mult decât toate, Gamer e o satiră a societății actuale și a perversității ei inerente exprimată mai ales în mediul virtual. Ne place să controlăm, să ne mascăm online, să ne dăm frâu gândurilor cu care în cotidian ne e rușine, ne place să spionăm și ne delectăm voyeuristic. Online suntem cu mai multă ușurință imorali.

I beg and you shame me?

De Sam Raimi știam doar că a regizat SpiderMan-urile și am văzut apoi că e responsabil și pentru The Gift cu draga de Cate Blanchett. Am văzut afișul filmului prin stațiile de metrou și mi-a plăcut. Afișul. În special m-a atras blonda și felul în care rage în hăinuța ei albastră. Ei bine tocmai ea a fost marea dezamăgire a filmului, e prea miorlăită, prea drăguță și cu ochii mari și apoși și, sincer, m-am săturat de blonde neajutorate care pățesc lucruri rele în filmele de groază. De asta am apreciat-o mereu pe Sarah Michelle Geller fie în Buffy fie în Știu ce ai tot făcute de-a lungul timpului vara – îi era teamă dar când se încrunta odată putea face față oricărui monstru. Alison Lohman îmi spune de la început că n-are nicio șansă.

Drag Me to Hell e un horror în stil vechi, logoul Universal din ‘80 de care se folosește fiind un prim indiciu. Povestea e și ea clasică și astfel previzibilă dar nu are nimeni alte așteptări de la un horror flick bun de văzut noaptea cu prietenii și cu un castron mare de floricele, nu? Christine duce o viață fericită și nu prea și e sătulă de jumătăți de măsură. E o angajată bună la bancă dar prea plină de compasiune pentru problemele clienților pentru a avansa. Are un iubit grozav dar ca simplă fată de la țară nu are șanse să intre în familia lui cu tradiție. Toate frustrările astea – cam tipic și cu prejudecată acordate unei femei cândva grase care acum găsește comfort în dulciuri – izbucnesc în momentul și locul nepotrivite, față de un biet client nepotrivit, țiganca bătrână Sylvia Ganush. Alt clișeu horror folosit cu brio aici este țiganca bătrână care blesteamă. Întrebarea care ne ține apoi în suspans (și nu prea) e ce se va întâmpla cu Christine după cele trei zile în care demonul invocat de bătrână să o chinuiască va veni să o ia cu el?

Pregătiți-vă pentru prezențe malefice care capătă din ce în ce mai multă consistență și implicare fizică în lumea noastră, halucinații și coșmaruri greu de diferențiat față de realitate, o blestemată de muscă ce reușește să fie cel mai teribil element din film, ședințe de spiritism și un amalgam de credințe religioase, mistice sau spirituale – că mi-e greu să numesc exact – din creștinismul american și cel hispanic condimentate cu ceva hinduism. Păcat că Reimi nu a auzit de subtilitate și de cât de terifiant este uneori elementul ascuns, sugerat și neclar. Se străduiește cam mult să ne facă să tresărim într-un mod prea brutal și grosolan încât unele scene sunt penibile și amuzante în loc de înfricoșătoare – în acel stil al filmelor de groază de prin ‘80, cu chestii care ies din gură, cu cadavre și morminte și mult sânge împroșcat aiurea. Ce-i drept, bunica mea a refuzat să se mai uite la film, sătulă de țipetele Christinei și de scenele care îți sar în față cu surle și trâmbițe. Și recunosc că o dată am tresărit și eu. În rest un suspans plăcut, în felul lui constant și previzibil, te poate purta până la final iar efectele speciale sunt simpatice și foarte entertaining.

E distractiv filmul. Horror mai bun e categoric Antichristul, psihologic mai bun e chiar și Un tramvai numit dorință. Constantine se descurcă mai bine cu demonii și Exorcistul vine să le completeze pe toate. Dar Drag Me to Hell e un flick în amintirea vremurilor de demult. În pluc, are o coloană sonoră delectabilă și pe Adriana Barraza în rol de guru salvator. Plăcut (și comic ca o glumă între cunoscători) este și Justin Long (tipul cu I’m a Mac și’s foarte cool) în rolul iubitului care folosește numai produse Apple. Iar ca bonus, pe titlurile de final este The Exorcist Symphony.

Vi-l recomand cu căldură, e fun fun fun! Vise plăcute!

humility – not for everyone

La 7 juma, după ce am tras nițel de timp prin Humanitas Kretzulescu – să le trăiască 3 la preț de 2, 50% reducere și bulinele cu 5 sau 9,9 lei – m-am priponit în față la cinema Union. Adunătură mare majoritar pușto-stundențime, 3 lei biletul și revista Film Menu la dispoziție.

Filmul: Die bitteren Tränen der Petra von Kant adicătelea Lacrimile amare ale Petrei von Kant din 1972, al lui Reiner Werner Fassbinder. Aparent lumea i se închină regizorului dar pentru mine a fost prima dată și am să îi dau atenție de acum încolo. De ce? Încă nu mi-e clar.

Pe scurt, Petra von Kant este o creatoare de modă văzută foarte bine pe plan profesional dar cu mari dezastre în plan personal. Într-o primă fază aflăm cum și de ce i s-a încheiat căsnicia din care are și o fiică, apoi vedem cum se îndrăgostește de o tânără – cred că manechin, Karin. Aceasta o iubește în felul ei, adică printre întâlniri cu soțul ei și cu alți bărbați sau și mai bine zis o iubește pentru banii și posibilitățile pe care i le oferă faima Petrei. Criza din urma despărțirii erupe de ziua de naștere a Petrei. The End.

E unul din filmele acelea numai cu femei dar făcute de un bărbat, de unde rezultă multă vorbăraie, istericale și cam toate tertipurile feminine. Sunt cam trei mari fragmente de timp surprinse dar toate în aceeași casă cu bârne de lemn, podea acoperită cu blană albă și un perete sufocat de Midas și Bachus al lui Poussin. Adaug și dramatismul jocului actoricesc, vreau să spun acea interpretare vădit actoricească, conștientă și nerealistă și nu e de mirare că mi se părea că am ajuns din greșeală la teatru și că o dimensiune s-a pierdut pe undeva prin lentoarea gesturilor și a vorbelor lungi iar scena s-a aplatizat într-un ecran. E frustrantă senzația asta și m-a făcut să-mi pară irosit filmul. Păi ori m-am dus la film ori la teatru? Ar fi putut la fel de bine să fie radiofonic, nu-mi spun mai nimic chipurile personajelor, camera se târâie plictisită printre ele, mai are uneori niște mici zgâlțâieturi nejustificate iar zoomul pe personaje este doar pentru variațiune. Sunt doar două ocazii în care are și ea un rost, una când privește la cele două iubite din spatele unei bârne și prin ea le separă pe cele două, dedesubt cea chinuită de iubire, de nevoia iubirii, iar deasupra vitima acestei disprerări, cea care profită, cea sufocată, cea care se crede încă tânără și liberă pentru a da atâta importanță iubirii. A doua scenă în care nu mi-a părut rău că e un film e legată și de singurul motiv care ar fi făcut teatrul radiofonic neputincios: personajul Marlene, secretara Petrei și cheia filmului, cea care iubește și e fericită, care își are iubita permanent aproape, pe care o poate servi, o poate asculta, o poate urmări pe deplin. Dacă e să vă recomand filmul ăsta o fac pentru Marlene, umbra din toate scenele, cea care vorbește răspicat prin gesturi și priviri și numai prin asta.

Aveau femeile astea ceva probleme adânci legate de iubire despre care tot vorbeau, dar cam după primele 30 de minute am ațipit. Scaunele de la Union sunt comfortabile…mirosea bine…era cald…iar ele tot vorbeau așa plăpând și nici un alt sunet decât pârâitul peliculei (câteva cântece străpung filmul în câteva locuri dar vin de la un pickup, parcă îl și văd pe scena de la Odeon – ca piesă de teatru ar fi perfect filmul ăsta). Nu prea am înțeles publicul care a râs cam mult, poate îl amuza homosexualitatea din film, altfel nu îmi explic reacțiile.

Petra bea foarte mult în film și am văzut-o în mai multe rânduri ducând paharul la gură. Mi-a adus teribil de tare aminte de felul în care Emanuelle Riva în Hiroshima mon amour apucă paharul și înghite cocoșește berea din el și cum observam atunci cât de nefiresc pare și cât de grotesc e gestul. La fel și aici. Femeile, în filme, beau foarte urât alcool, n-au nicio finețe în asta.

Hm, când ajungi să observi felul în care bea din pahar și modul în care se asortează costumele mamei, fiicei și prietenei suprinse în același cadru și când acorzi prea multă atenție picturii și vestimentației, oare mai poți spune că merită filmul? Da, pentru Marlene.

Atențiune națiune!

Oameni, oameni!

Voi știați de asta? Adică revista Film Menu făcută de bravi studenți de la UNATC?

Dar de asta? Adică Cineclub Film Menu?

Sweet Flying Spaghetti Monster! Fuck boring school, muviz here i come! Mâine, miercuri 11 noiembrie la 19:30 la cinema Union e Lacrimile amare ale Petrei von Kant.

Angoasă hibernală cu parfum cozonaci

Mă pot asalta ghirlande nesfârșite de beteală și globuri kitchoase pe rafturile magazinelor precum și moși mecanici înfiorători sau brazi artificiali care sunt probabil cel mai mare coșmar al vremurilor moderne. Cu lanțurile de beculețe sunt prea obișnuit, nu se mai sinchisește nimeni să le dea jos după ce trece iarna și sunt lăsate să atârne deplorabil tot anul. Crăciunul, în sensul de sărbătoare comercială și personal-mondenă tipic americană adică definită de familie, cadouri, zăpadă, mâncare și zeci de alte mărunțișuri fără de care cădem în depresie, nu-și face simțită fioroasa prezență, cam ca un monstru pândind din umbră, decât la primul jingle CocaCola.

Vin..sărbătorile vin…sărbătorile VIN…săr – bă – TO – ri – le VIN…

E doar un pas până la tobe și orgi și scrâșnet de viori ca să transformi jingle-ul (ce cuvânt inocent) într-un marș funebru. Macabru e cuvântul mai bun.

Vine Crăciunul a fost primul gând cu care m-am trezit azi. De parcă mi-ar fi fost greu să procesez informația asta, parcă adunând cu bețișoare cât fac cinci plus cinci…unu de aici…Crăciun….trei de colea….în curând…și cu doi…cuptorul încins….patru…tu….tu….șapte….vine Crăciunul iar tu….am nouă bețe și încă unul….încă unul…tu…

Știi, noi trebuia să facem cozonaci. Da, Crăciunul ăsta, îți promisesem că o să coacem cozonaci, împreună adică, și nu părea atunci că vom avea o clipă mai frumoasă decât așteptând în fața cuptorului și privind la coca aia care treptat s-ar fi rumenit unsă fiind cu gălbenuș, iar bucătăria ar fi mirosit minunat și ar fi fost cald iar afară zăpadă și tu ai fi mirosit minunat și aș fi știut asta pentru că aș fi fost lângă tine, lipit de tine, fiind și noi un fel de cocă așa împreună printre făină și mirodenii.

De Botton are dreptate, desigur, în acel stil factual prin care scoate la iveală evidentul și-ți aruncă în față ceea ce considerai a fi ceva firesc, deci care nu poate exista și în alt fel. Îddrăgostiții își fac planuri, dar planuri de lungă durată și în mare parte nesolvabile. Gânduri aproape fantastice, planuri mărețe realizabile doar de și prin dragostea lor. Și pe termen lung pentru că ce îndrăgostit se gândește vreodată că nu va fi cu iubirea vieții lui? Îndrăgostitul nu își poate imagina despărțirea altfel dragostea lui nu ar fi adevărată sau ar pieri în chiar acel moment – să fi pierit ea chiar înainte de a apărea gândul, ca semn neîndoios că totul s-a sfârșit?

Lăsând la o parte aceea călătorie ce oricum nu s-a întâmplat, nu am plănuit nici măcar un weekend viitor. Doar acei afurisiți de cozonaci. Nu mi-am dorit nicicând mai mult ca atunci să coc ceva, să stau o zi în bucătărie decât în acea seară cu lună mare și frumoasă, cu multe stele, cu o liniște respectuoasă în parcare în timp ce vorbeam la telefon și ți-am promis că acest Crăciun va fi altfel.

Va fi altfel, ce-i drept.

Abureală

Norocul lui că e steampunk și cumva mi-a adus aminte de cum legat sfori în dormitor și puneam teleferice de carton pe ele și multe moriști de hârtie și rotițe de ceas și spirale de hârtie deasupra sobei. Altfel shortul ăsta îmi pare o combinație de tot ce a scris Jules Verne și Wells plus toate adaptările cinematografice și alte filme cu Londra sub aburi și întuneric combinat cu A Series of Unfortunate Events cu Jim Carrey cu tot. Previzibil pâna la ultimul zimț de roată. Și nici rea spectaculos realizat.

Cică e prima parte dintr-o trilogie care nu va mai apărea. Dar nu e chiar așa de trist, măcar nu mai vedem cum revine doctorul și cum încearcă să o învie și pe soție.

Remarc totuși expresia a man was unmade și nu omorât. “As with the ant, every man has a purpose. He must serve that purpose no matter the cost” care e pe cât de greșită (purpose we have not, cel puțin nu fiecare un scop diferit, părerea mea pe care o las pe altă dată) pe atât de imorală. Și “women can carry themselves to the future through their ability to procreate, but a man can only do so through his work” de parcă femeile ar naște prin partenogeneză iar munca ar dăinui prea mult.

Și a mai și fost nominalizat la Oscar.