care e acoperit de zăpadă

Nu pot să-mi scot din cap o secvență care se tot derulează în mintea mea, lăsând o dâră dulceagă din ce în ce mai puternică și o imagine pastelată care pe cât de falsă pare prin însăși tehnica de realizare pe atât de îndrăgită este prin naivitatea ei.
Întâi este cuprins un alb imaculat străbătut de valuri și sfârleze. Granulația devine tot mai pronunțată și mai haotică și treptat apar rafale de zăpadă ce viscolesc blocuri, șosele și palide felinare stradale cu luminile lor portocalii neputincioase. Viscolul aleargă pe bulevard coborând agitat spre nivelul străzii, acolo unde se zărește o mașină de deszăpezire ce gâfâie și se târăște într-un țipăt al girofarului astupat de urletul acoperitor al furiei dezlănțuite a iernii. Etaj după etaj coboară camera și pătrunde printre copacii scheletici ce se îndoaie spasmodic unul peste altul.
Urgia crengilor asaltate de viscol se curmă brusc prin pătrunderea prin ferestrele balconului meu și imediat în casă. E cald, e o dogoare molcomă și o lumină plăpândă. Cuptorul mocnește și tava de cartofi sfârâie, ciorba fierbe în oală și un abur jucăuș se înalță spre tavan. Radioul transmite o muzică glumeață, un saxofon, un trombon și un tiritiripiririrum care cumva e în ritm cu tobele și talgerele cuțitului pe tocător și ale ligurilor învârtindu-se în castroanele de jena. Dansăm și noi, cei din casă, între aragaz, chiuvetă și masă, facem piruete până la frigider și câteva volte când ne înălțăm să luăm ceva din dulap.
Soneria ciripește neașteptat. Avem o sonerie plină de toane care stă în cea mai mare parte a anului tăcută, refuzând cu îndârjire să sune atunci când ai nevoie de ea. Doar uneori, când vremurile o cer, când este apăsată involuntar dintr-o obișnuință de netăgăduit, se pornește și chițăie de parcă ar fi cel mai firesc lucru.
Mă apropii de ușă și am pentru o clipă intenția de a privi pe vizor. Mă stăpânesc de parcă aș fi fost gata să comit un act periculos, pentru că am învățat cândva că ansamblul inofensiv format din micul orificiu circular, nepăsătoarea lentilă ochi-de-pește și din acvariul care este palierul pe care locuiesc, slab luminat și distorsionat de înfometata lentilă, are amăgitoarea obrăznicie de a-mi arăta nu ceea ce există ci ceea ce îmi doresc să existe la distanța de cei câțiva centimetri ai ușii, în fața mea. Așa că învârt cheia, pun mâna pe clanță și deschid. Ușa liftului scârțâie încet până se închide, de la intrarea în bloc se aude cum cineva tropăie ca să se scuture de zăpadă, becul pâlpâie plictisit și pe preșul din fața ușii, purtând zâmbetul acela ce nu poate fi descris ci doar văzut (ușor ca un fulg, cald ca un tăciune, schița în cărbune a unei adieri proaspete de vânt peste un câmp primăvăratec) stai tu, zgribulit, vivace și locvace, un pui de furtună de zăpadă prinsă într-o încăpere și cu chef de joacă. Erai în trecere, nu aveai nimic în program, ai zis ia să trec să iau o sticlă de vin și să urc la el că doar e duminică și sigur gătește cu ai lui și pentru o secundă ți-ai imaginat un sfârșit de săptămână nemaipomenit cu noi aicea toți în casă mâncând, bând, râzând și iată-te la mine și după cum miroase nu numai că faceți mâncare ci faceți una chiar bună așa că să intrăm, nu?
Atât am, atât văd prin lentila înșelătoare care de data asta se află prin măruntaiele încurcate ale minții mele, dar la fel de distorsionat și amăgitor.
Totuși cumva, într-un mod pe care nu îl cunosc, pe care doar lentila și soneria îl întrevăd și îl țin ascuns în măruntaiele lor curate, fiecare duminică ar putea deveni o astfel de duminică și usual stuff ar putea desemna acest timp petrecut atât de plăcut împreună.

Bombay Bicycle Club – Always Like This

deci avem încă 6 săptămâni de iarnă. Ceea ce e foarte bine.

Bombay Bicycle Club – Dust on the Ground

Nu prea înțelegeam ce e cu uimitoarea cărticică despre care citeam la dragoș. Ei bine, este Nostalgia lui Cărtărescu – volumul de povestiri cuprinzând REM, Nostalgia, Ruletistul, Arhitectul, Gemenii și Mendebilul – dar tipărită în inovatorul format numit…Dwarsligger. Are 12cm x 8 cm și mie îmi place să-i zic Poznașa (obstrucționist, așa cum se traduce dwarsligger, mi se pare nepotrivit). Are un font satisfăcător de mare și niște pagini fine ca aripioarele unui fluture. Cred că este prima carte românească pe care văd logoul FSC.

Cărticica vine cu Gazeta Sporturilor. Nu prea înțelegeam nici cum vine asta, gsp și literatura, dar în gazetă am mai avut o supriză și anume un interviu cu Filip Florian, aparent mare dinamovist, care își dă cu părerea despre Dinamo, Becali, Mutu, fotbalul românesc de acum și de atunci și, în cea mai plăcută parte, despre tatăl și fiul Lucescu și dragostea pe care și-o poartă unul altuia.

Supriză am avut și pe Onion - mare sursă de amuzament în ultima vreme – unde am aflat de moartea lui J. D. Salinger, părintele lui Haulden, Franny, Zooey, Seymour și al celorlalți frați Glass. Rest in peace.

Editors – Fall. Asta pentru că în mintea mea Juggernauts screaming to a stop se referă la altceva decât la niște camioane care frânează brusc.

Mi-am propus să nu mai scriu aici, din motive de desecretizare dacă așa ceva poate exista pe un blog public. Dar e iar târziu, iar nu am somn și oricum nu mă țin niciodată de cuvânt.

În clasa a noua – sau a zecea, împreună cu profa’ de română, una din puținele persoane dragi mie din liceu, și cu colegii am vizionat nemaipomenitul interviu al lui Liiceanu cu Cioran. Eram fascinat de omul acela încărunțit și plăpând care depăna amintiri de când era puștan neliniștit, cotropit de insomnii și având ca loc de joacă cimitirul.

N-am trecut de prima pagina din Pe culmile disperării. M-am oprit la primul paragraf pentru că nu am găsit răspuns la întrebarea cu care pornește: de ce nu putem rămâne închiși în noi înșine? Eu zic că putem.

Cioran ar trebui folosit ca studiu de caz la cursul de marketing. Pesimismul prinde și se vinde. Întâi de toate poet și apoi filozof, el e un meșter priceput al cuvintelor, al vorbelor frumos alcătuite și al ideilor iscusit întoarse din stilou. Citirea Cărții amăgirilor se dovedește a fi un exercițiu de voință, la fiecare paragraf sunt cuprins de revoltă și simt o puternică repulsie și dorință de a arunca departe de mine bietul volum. Nu ai cum să câștigi cu Cioran, totul pare lipsit de șansă, viața o mocirlă numai bună să te îneci în ea. Îl văd ca pe un iluzionist, simt că îmi arată acte de magie fantastică dar nu face decât să mă păcălească prin trucuri ieftine. Doar că nu e un prestidigitator abil ci un desăvârșit mânuitor al cuvintelor și ideilor. Un filozof deplin adică.

Ce știe el despre viață, despre iubire și erotism, cum a cunoscut el starea de beatitudine și când i-a fost ea răpită? Ah, clipa trecătoare, ah bucuria de a muri în toiul extazului, ah viața căzută din idealuri, ah! Văicăreli patetice în comparație cu care și cea mai teribilă zi pare o binecuvântare. Ei bine chiar e, viața clipă de clipă e beatitudine pură, fie ea în flăcările amorului fie în cea mai cruntă suferință – e minunat să le trăiești pe ambele, e grozav că sunt ambele disponibile și nu doar o permanentă fericire amorțită.

N-am simțit nicicând mai mult ca acum nevoia unui psiholog care să își pună casca de miner, să ia târnăcopul și să cotrobăie cu grijă prin mintea mea ca să mă lămurească ce e cu tine, constantul străin la care mă refer aici. Te iubesc, da, deși cred că termenul trebuie redefinit în ceea ce te privește. În orice caz iubirea asta nu poate exista decât la depărtare, și asta îmi e clar. Nici nu mai are nimic din erosul acela poetic, arzător și fulgerant, e lină și molatecă dar sigură. Și nu îmi doresc să fie altfel. Cu toate astea, de unde fâstâceala, de ce nu mă simt bine în preajma ta, de ce e totul incomod și dureros, chiar obsedant? Nu înțeleg iar Cioran o ține pe a lui și vorbește în dodii.

Sunt fericit, fir’ar să fie!

Placebo – Commercial for Levi

Când eram mic, la o vârstă pe care mi-e greu să o identific dar pe când ştiu că încă o mai minţeam pe mama şi făceam tot posibilul să scap de teme iar pe tata încă îl ştiam serios de frică, obişnuiam să ies afară, cam pe la amiază când adulţii erau la serviciu iar copii erau nevoiţi să stea în casă, şi îmi găseam locul preferat printre tufişurile de pe aleea din faţa blocului. Acolo îmi aşezam culcuşul, ba chiar îl decoram cu zorzonele şi mileuri luate cândva din casa bunicii – erau rotunde şi roşii, făcute în croşetă – şi acolo, printre frunzele verzi ca într-un desen, poroase şi moi, în faţa aleii de pe care nu mă temeam să fiu văzut şi cu o inocenţă pe care am pierdut-o demult, îmi scoteam agenda, o agendă de contacte mititică, cu paginile marcate cu litere roşii şi de mărimea unei cutii de chibrituri şi, la comfortul umbrei şi nepăsării, îmi notam gândurile şi aşteptările. Nu-mi amintesc prea clar dar cred că erau legate de vreme, de apropierea vacanţei de vară, de visuri şi de vise. Era acolo, într-un fel de neexplicat, sanctuarul meu aşa cum l-am căutat mai apoi în dudul din curtea bunicii, în vie, pe caloriferul din dormitor şi în diferite parcuri din Bucureşti doar pentru a-l rătăci definitiv în ultimul an, şi era locul potrivit pentru a-mi întreţine propriul jurnal secret, destinaţie a gândurilor mele, absorbant al neliniştilor, împăciuitor al dilemelor şi fântână calmantă a tot ceea ce îmi stăruia în minte.

WordPress a devenit, de ceva vreme, atât ascunzătoarea ideală cât şi carneţelul ascuns. Este unicul sifon prin care mă pot scurge, singurul ocean redus la dimensiuni portabile în care mă pot îneca. Aici doar mai pot respira, asta e cabina mea în care îmi dau jos hainele şi pot fi eu însumi. Nu mă interesează cine citeşte, chiar de sunt cunoscuţi.

Aici şi numai aici pot scrie cât de dor îmi este de tine, cât îmi lipseşti şi cum te mai simt uneori lângă mine, cum nu ştiu dacă îmi imaginez sau chiar simt cum e să te cuprind, să îmi înfăşor braţele în jurul tău şi să te ţin strâns poate pentru a fi sigur că nu mai pleci vreodată. Numai aici există senzaţia palmelor mele lipite de trupul tău, electrizate la atingerea pielii tale nespus de suave şi parfumate. Conturul abdomenului tău, al coapselor şi al pieptului mi-a rămas imprimat în degete încât a devenit noua mea amprentă. Eu sunt acum definit de trupul tău. Şi nu numai. Tot ce fac, tot ce gândesc se adună în jurul persoanei tale, dorinţele mele sunt o legiune condusă de dorinţele tale, visurile mele se subordează idealurilor tale şi toate gândurile mele sunt o pulbere fină plutind în jurul nucleului luminos al tot ceea ce mi-ai spus şi transmis în scurta perioadă petrecută alături de tine. Fac ce făceai tu, spun ce spuneai tu, te imit şi tânjesc după tine, am devenit eu însumi o obsesie, nu sunt nimic mai mult decât un lexic derivat din tine. Visez că te îmbrăţişez şi că sunt atât de strâns lipit de tine încât consistenţa mi se subţiază şi pătrund prin porii tăi, mă absorbi şi mă resorb în tine cu totul, încet şi îmbucurător pentru că apoi te simt cum mă înconjuri şi cum alchimia noastră e de nedespărţit. Apoi mă trezesc subit şi golit, un înveliş exfoliat, mă trezesc secat precum un deşert, un alt mecanism care funcţioneză după programul uman: mă dau jos din pat, mă spăl, mănânc, inspir, expir, mă culc la loc. Peste acest eu dezgolit trebuie însă să arunc o mască a cotidianului, să par interesat, să zâmbesc, să vorbesc, să par că am vreun sens şi vreun scop. Să par îndrăgostit şi prietenos, abil şi încrezător. Numai aici, dragă WordPress, nu trebuie să mă prefac. Şi numai tu ştii că nu sunt nimic din toate astea şi că sunt doar iremediabil îndrăgostit de tine, pentru că oricine altcineva care citeşte ce scriu aici nu contează, sunt nişte străini faţă de care va trebui să mă prefac în continuare, să le zâmbesc şi să fiu interesat de traiul lor misterios.

Doar aici pot recunoaşte că tu îmi întrerupi vise, fantezii şi conversaţii. Tu, puternice străin, eşti motivul pentru care probabil nu voi conduce vreodată o maşină datorită omniprezenţei tale în fiece colţ al oraşului, pe fiecare stradă pe care te-am ţinut de mână, în fiecare intersecţie în care ne-am certat, în fiecare parcare în care te-am sărutat. Simpla mea prezenţă înt-o maşină este o experienţă ameţitoare marcată de imposibilitatea întâlnită doar în vis. Aşa cum acolo nu pot vreodată merge pe un pod, la fel nu pot percepe să stau în habitaclul sufocant al autoturismului fără ca tu să fii alături. Atunci liniile continue şi semafoarele, semnele de circulaţie, celelalte maşini şi toate clădirile reflectate în geamuri devin monştri diformi, zmei halucinanţi cu contururi greţoase, iar cum mâna ta nu este aproape ca să mă liniştească şi nimic din tine nu mai e la îndemână, tot ce pot face e să mă agăţ  de centura de siguranţă şi să închid ochii în efortul de a îndepărta amintirile, concentrându-mă asupra singurului proces pe care îl mai pot controla – inspir, expir şi de la capăt.